Cine sunt? – Ana-Maria Tanasie

Cu cartile pe fata

Cine sunt? Sunt o persoana a carei pasiune pentru fotografie a prins viata din admiratie. Nu, nu pentru fotografie, ci pentru pasiunea nemarginita fata de fotografie a unui frumos om rebel ce si-a facut aparitia in viata mea la locul si momentul potrivit. Dupa el, au urmat desigur alte momente, alte calauze, alte rascruci.

Personalitatea noastra se formeaza in functie de oamenii cu care ne inconjuram, imprumutand de la fiecare mai mult sau mai putin, conturand incet, incet, propriul stil.

                  Am sa compun o mica povestioara, a modului in care aceste personane mi-au influentat traiectori, mi-au ghidat pasii si pe baza carora m-am format.

Capitolul I” – Fluturasi

                  Totul a inceput intr-o zi de vara, mersesem la Bucuresti sa imi vizitez unchiul. Intr-o zi, al meu unchi, m-a intrebat daca este in ordine pentru mine sa mergem sa il ajutam pe unul din cei mai buni prieteni ai sai sa se mute. Zis si facut, ne urcam in masina si pornim! (spre Marius Curca).

                  Imi aduc aminte si acum de parca ar fi fost ieri… am ajuns “in fata blocului”, folosesc ghilimelele deoarece mie mi-ar fi parut mai de graba “spatele blocului” dar… Bucuresti! Am parcat masina langa “buburuza fistic” cu patru roti (slava cerului) si trapa (ca pentru cei rebeli), a lui Marius. Mi-am urmat unchiul in scara blocului de patru nivele, eu chitita sa urc pe scari, unchiul meu sa coboare. Hmmm… in beci?! Bineinteles ca nu… Marius locuia la demisol.

                  Cioc! Cioc! Usa se deschide larg si ne primeste cu bratele deschise, MARIUS! Barbat in toata regula pe la treizeci si ceva de ani spre patruzeci, structura atletica- “bine contsruit!” (vorba fierarului din Chirpar J)- si doi ochi albastrii ce iti taie respiratia, incadrati frumos intre parul mereu tuns scurt si buzele-i frumos conturate. Il mai vazusem de cateva ori la viata mea, ma cunoaste de cand “mergeam in patru labe”, cum s-ar spune. Timpul a trecut, eu am mai “dospit” si impactul fusese “putin diferit”. Pasesc timid in locuinta lui si ne indreptam catre “bucatarie”. Ei bine… aici a inceput totul (sau poate totusi doua clipe mai devreme)… “Bucataria”, dupa cate spuneau planurile apartamentului, teava de gaz si conductele de apa, era de fapt… era… era… camera obscura? Spatiu de lucru? Expozitie de fotografie? Cred ca numai el ne-ar putea raspunde la aceasta intrebare. Dupa mine la momentul respective era NEBUNIA lui, in toata splendoarea ei! Imaginile ce mi-au ramas viu colorate in minte sunt cei doi ochi albastrii si fotografiile ce atarnau sau nu haotic, PESTE TOT!

                  Intalnirile noastre ocazionale sau intamplatoare din toti acesti ani, le pot numara pe degete. Pasiunea cu care Marius mi-a vorbit despre fotografie de fiecare data cand ne-am intalnit, a fost suficienta pentu a-mi alimenta hobby-ul in toti acesti ani si multi altii de acum inainte…

Iti multumesc, Marius!

                  Inca nu imi pot da seama nici acum daca am fost cu adevarat pasionata de aceasta ramura a artei sau cautam un motiv sa raman conectata cu doza lui de nebunie, cu el.

Sub indrumarea lui Marius am inceput sa postez diverse imagini pe anumite site-uri despre fotografie, unul din ele fiind “Bad or Good”. Acolo am avut ocazia sa imi formez ochiul cum s-ar spune si sa imi doresc mai mult. Nu am primit ghidare din partea unui fotograf profesionist si sincera sa fiu nici nu cautasem. Am participat in schimb la un concurs de fotografie, realizat de AAFR, impinsa de la spatele de colegul meu de munca de la vremea respectiva si actual prieten de nadejde, Sebastian Mastahac.

Iti multumesc, Sebi! 🙂

Intampinasem ceva probleme cu completarea formularelor de inscriere (online) pentru acel concurs, niciodata nu m-am inteles cu “hartogaraia”. In mod normal ar fi trebuit sa fiu eliminata inca din fasa. Cum intortocheate mai sunt caile vietii… daca ti-e dat sa fie, va fi! A aparut in schimb omul potrivit la locul si momentul potrivit – Domnul Viorel Simionescu, organizator in cadrul concursului si caruia ii multumesc pe aceasta cale nespus de mult, pentru toata sustinerea ce mi-a oferit-o, completandu-mi chiar dansul formularul, dupa cateva tentative de inscriere complet gresite, din partea mea.

Multumesc, domnule Simionescu! 🙂

Maaaaaaaaare mi-a fost surprinderea cand s-au afisat rezultatele…. doua mentiuni la sectiunea “Portret”, medalie de bronz la sectiunea “Umbre” si argint la sectiunea “Nuduri”. De ce surprindere? Pentru ca imi aduc aminte cu zambetul pe buze cum foloseam camera (Nikon D3000- la vremea respectiva, iar aceea imprumutata), pe modul “M”(Manual), ca deh…”fotografii profesionisti lucreaza pe modul M”, dar fara sa am nici cea mai vaga idee ce fac butoanele si rotitele de sub degetele mele, sa nu mai vorbesc despre faptul ca: de sensibilitate ISO, diafragma si timp de expunere, nu auzisem in viata mea.

                  Mic, mic, mic amator, imi faceam veacul pe acea pagina a site-ului mai sus mentionat. Cercetam, admiram, ma pierdeam in imaginile fotografilor amatori sau profesionisti dar totodata inconstient, invatam. Site-ul avea prevazuta optiunea “Adauga imaginea la favorite”, iar eu cum navigam destul de des pe acest site, se stransesera ceva imagini. Dupa vreo doi, trei ani de “click-uri favorite”, intru intamplator pe acea sectiune. Ce sa vezi? Am fost surprinsa sa observ ca un procent de aproximativ 90 % din acele imagini, erau realizate de “un anume”, Sorin Onisor. Acela pot spune ca a fost punctul in care am intors pagina catre urmatrul capitol.

“Capitolul II” – Actioneaza!

                  Click!… Google, click!… Search, click!… Sorin Onisor – “cel mai bun fotograf al anului”, premii peste premii, laude peste laude, pasiune peste pasiune, talent peste talent, gata! Asta este! [Ii scriu omului sa cer ghidare]. Zis si facut! Compun un mesaj plin de incarcatura emotionala, interesul meu era sa imi raspunda, asadar nu puteam da gres, iar ca sa fiu sigura ca omul poate lua legatura cu mine, mai ca nu am lasat la final de mesaj si adresa. Click!… [Send]! …

                  Si uite asa, trece o zi, trec doua, trece o saptamana, trec doua, nu va pot spune cu cata perseverenta imi verificam zilnic casuta de mesaje si…nimic… cu siguranta ca nu era momentul, as spune acum. Speranta moare ultima! Dupa trei luni de zile, imi suna telefonul: “Buna, Ana-Maria! Sunt Sorin Onisor. Organizez un workshop de fotografie in Bucovina si ma gandeam ca poate ai vrea sa participi […]”.

                  Acesta a fost modul in care eu l-am cunoscut pe Sorin, prin participarea la primul meu workshop de fotografie, in Bucovina. Povestea workshopurilor nu se incheie aici. L-am urmat in timp prin toate colturile tarii si putin peste hotare, din Dobrogea in Banat, din Bucovina in Muntenia, Ardeal, Oltenia, S.A.M.D., impartasindu-mi si dezvaluindu-mi cu pasiune din cunostintele sale. Am avut ocazia sa intalnesc oameni frumosi, deosebiti, fotografi amatori sau profesionisti din stilul carora am imprumutat si m-am format, multumesc din suflet, Gina Buliga, pentru tot sprijinul ce mi l-ai acordat si pentru omul minunat care esti!

Iti multumesc, Sorin Onisor, pentru tot ceea ce mi-ai oferit!

“Capitolul III” – Wildlife

In toata aceasta perioada nu pot spune ca m-am dedicate intru totul fotografiei, nicidecum. Costurile echipamentelor sa sustina un astfel de hobby, sunt colosale. Au fost perioade si perioade. Intr-una din aceste etape, la unul din workshop-urile lui Sorin, am cunoscut dragostea vietii mele! (sau… cel putin… asa am crezut :)). Barbat chipes, fotograf, muzician, mare domn, capabil sa conduca o afacere, artist in toata splendoarea lui, ce mai! Pana si modul in care vorbea era o arta! Ei bine, eram in stare sa il urmez pe “B” pana in panzele albe dupa numai cateva clipe petrecute impreuna.

                  Cum nimic nu este intamplator, chipesul barbat a jucat in viata mea un rol extrem de important, fapt pentru care ii multumesc. Iti multumesc draga B!

                  A venit propunerea din partea acestui B, sa particip si eu la urmatorul workshop la care avea sa ia parte peste urmatoarele doua saptamani. Nu mai fusesem la alte workshop-uri in afara de cele sustinute de Sorin. Cum dragostea este mare, nici nu am stat pe ganduri. “Unde? La Sfanta Ana?”, “Unde achit avansul?”, pac, pac, banca Transilvnia, Mircea Bezergheanu, transfer!

Nu aveam nici cea mai vaga idee cine este acest Mircea. Nu avusesem interesul nici macar pe Facebook sa-l caut, sa arunc un ochi sa vad despre ce ar putea fi vorba. Eram fericita si nerabdatoare in ceea ce privea urmatoarea intrevedere cu B.

Timpul a trecut repede iar eu mi-am facut entuziasmata bagajelul, m-am urcat in masina si am pornit la drum, via Tusnad! Ajunsa in receptia hotelului Fortuna ce colcaia de bannere publicitare Nikon (eu fiind Canonitza, vorba unui prieten), intreb de domnul Mircea Bezergheanu, care era ca de obicei pe coclauri. Stau cumintica, astept pret de o ora si isi face aparitia in scena renumitul fotograf! Cu dita-mai rucsacul foto in spate, ticsit de echipament, cu alta camera foto in mana de care “atarna greu” un “TUN”… mdeh… omul nu o lasa din mana nici cand merge la “toaleta” (in natura, desigur), il puteti intreba chiar pe el, citez: “Atunci se ivesc cele mai neasteptate si inedite momente! Nu-i dai drumul fratica! O pui de gat si o lasi acolo!”.

Luam loc in receptia hotelului, o gramada de lume isi facea aparitia, unii mai impopotonati ca altii de echipamente foto, ne facem confortabili si schimbam cateva vorbe sa ne cunoastem mai bine. Ma loveste prima intrebare: “Cum ai ajuns aici?”, “Cam greut, iarna fiind, am intampinat ceva dificultati si am ramas impotmolita, dar iata-ma ajunsa!”, “Nunu, care este sursa prin care ai aflat de acest workshop si ai luat decizia sa participi?”….da… spune-i omului ce naiva esti 🙂 … bineinteles ca nu am dezvaluit adevarul, folosind o forma mascata a intamplarii si mai putin injositoare pentru o femeie. Din vorba in vorba, ma loveste a doua intrebare: “Ai vazut timelaps-urile mele cu Dobrogea?” [“Poftim?! Sa vad ce?! Scrie-mi pe ceva ca n-am inteles despre ce vorbesti”]… raspund cu jumatate de gura “Nu…”, “Nu ai vazut timelaps-urile mele?!”, invartea cutitul in rana… “Ok, dar pozele cu care …”[…]…. Taca, taca, timelapse… taca, taca, wildlife… taca, taca, fotografie de produs…. Si liniste….… nu mai auzeam nimic… de jena imi crescuse tensiunea si imi tiuiau timpanele, negru cu stelute argintii se asternu pe background-ul lui Mircea iar eu nu mai eram capabila sa scot o vorba. Ma loveste intr-un final a treia si ultima intrebare: “Fata, tu ce cauti aici?”.

Da… asa l-am cunoscut eu pe acest minunat om, Mircea Bezergheanu. Adevarat OM, la locul lui, cu sufletul deschis si impacat, ce poarta in suflet de atatia ani, dragostea fata de aceasta arta si in special, dragostea de tara!

http://www.intufisuri.ro/2014/01/workshop-ul-foto-de-iarna-2014-lacul-sf.html

Aceste patru zile de workshop alaturi de Mircea, aveau sa imi schimbe tot cursul vietii.

Oamenii ce-l urmeaza ori de cate ori au ocazia si pe care am avut onoarea sa ii cunosc prin aceasta prima iesire, formeaza de ceva vreme o familie. M-au primit in sanul ei si pana in momentul prezent am avut parte de toata sustinerea pe care o poate oferi o ADEVARATA FAMILIE!

Cuvintele sunt de prisos. Faptul ca Mircea este inconjurat de atatia oameni de calitate, vorbeste de la sine. Ce pot spune eu este ca atat experienta de viata cat si cunostintele sale in domeniul fotografiei si nu numai, ce le impartaseste cu toata dragostea si pasiunea chiar si in clipa de fata, mi-au ghidat pasii si m-au adus in puncul in care sunt acum! Fapt pentru care ii voi ramane vesnic recunoscatoare.

Multumesc din tot sufletul, Mircea!

http://www.intufisuri.ro/